Un munte pentru Dumneavoastră Asfaltarea unei benzi de circulaţie până în inima Cheilor Nerei, la Podul Beului, precum şi curajul unor investitori din Sasca de a  construi pensiuni adevărate, au crescut fluxul de turişti în zonă, motiv suficient să venim şi noi cu oferta unui traseu pe cât de uşor,  pe atât de frumos şi reconfortant. Din Oraviţa avem două căi de acces modernizate  spre satul  Potoc, prima pe ruta Oraviţa, Ciclova, Ilidia, Socolari, Potoc (15 km), iar a doua, clasică, dar  cu asfaltul mai obosit, Oraviţa pe DN 57 spre Moldova Nouă, circa 14 km, apoi la stânga spre  Cheile Nerei prin Potoc. Pe oricare din variante, săgeţi ne îndrumă prin satul Potoc spre  munte, pe o bandă îngustă de asfalt, încă 5 km, la podul Beului, porţiune pe care vom circula  cu mare atenţie, pentru a nu ne tampona de cei ce vin de sus, vizibilitatea fiind nulă în  majoritatea curbelor. De la capătul asfaltului, trecem podul şi continuăm încă 5 km la stânga,  paralel cu apa cristalină a Beuşniţei, până la păstrăvărie, de unde, în amonte, accesul auto  este interzis. Cinste administratorilor pentru amenajarea unui vast spaţiu de campare, cu o  toaletă, ce-i drept cam  rudimentară, totul într-un cadru natural deosebit. Traseul nostru  porneşte din acest punct, poarta din aval a păstrăvăriei. El are o lungime de 5 kilometri dus,  cu un urcuş de aproape 420 metri diferenţă de nivel, dintre care 200 metri pe drum forestier.  Timpul total de parcurs, dus-întors, în ritm lejer, este de sub trei ore. Totul în preajmă este  încărcat de legenda beiului, stăpânul cetăţii, de prin secolul al XVII-lea.  Marcajul bandă  albastră (spre Anina) ocoleşte păstrăvăria prin stânga, unde, mai sus, ne încadrăm pe vechiul  drum forestier, astăzi prevăzut cu barieră. Depăşim bazinele pline de păstrăvi grupaţi pe  vârste şi intrăm în pădure, mergând aproape orizontal ceva mai puţin de un kilometru (10-15  minute). În dreapta, Beuşniţa se zbate printre bolovani, în repezişuri sonore. Un drum bun se  desface spre stânga (E-NE) în urcuş uşor, fără marcaj. Mergem pe acest drum, evitând  scurtăturile, care, dacă nu le cunoaştem, ne pot duce departe de obiectivul nostru. Pădurea  frumoasă se umple de  cântecele păsărilor, pe măsură ce vuietul apei se pierde în adâncuri.  După o jumătate de oră de plimbare, ieşim în poiana generoasă de pe culmea Curmăturii,  punctată la dreapta noastră de abruptul calcaros din dealul Cetăţii, punctul terminus al  excursiei. În jurul nostru puzderie de flori, dintre care nu putem să nu remarcăm pâlcurile de  flori de  fragi, motiv suficient să revenim neapărat la început de iunie. Pentru a urca la cetate,  orice potecă spre dreapta este bună. Noi propunem să continuaţi drumul forestier până în  punctul de maximă altitudine, de unde urme mai proeminente ne îndreaptă în urcuş moderat  spre colţul cel mai înalt al poienii, în drepta abruptului inatacabil de calcar. Pe măsură ce ne  apropiem, poteca adânc înfundată în iarbă, se vede clar, iar noi o urmăm în urcuş scurt, dar  greu, până la intrarea în pădure, lăsând în dreapta un cireş imens şi plin de roade. Poteca se  continuă, cu câteva variante, toate bune, la golul înierbat de pe culmea dealului Cetăţii.  Recomandăm memorarea cu multă atenţie a locului prin care ieşim din pădure, pentru a  regăsi aceeasi potecă la întoarcere, altfel versantul este aproape impracticabil pentru  coborâre. Ieşim la culme, iar undeva sus, deasupra noastră, se vede bine un zid de cetate.  Din păcate este singurul care a rămas în picioare, bine conservat, cu o arcadă de tragere în  partea centrală. Urcăm încă puţin, din ce în ce mai uşor şi ajungem în dreptul lui. O minune  de flori multicolore ne înconjoară, iar privirea se duce departe peste Câmpia Banatului. O  privire ageră recunoaşte siluetele caracteristice ale munţilor Dognecei, şi, foarte departe,  dealul rotund singular şi plin de catacombe de lângă Mânăstirea Săraca. Spre vest, o culme  stâncoasă ne limitează orizontul, deci mai facem un mic efort şi suntem sus, la vârf. Surpriza  este deplină: suntem înconjuraţi pe trei laturi de un spectaculos abrupt calcaros, inaccesibil  duşmanilor. Înţelegem ce bine a fost gândit amplasamentul cetăţii, dar pentru noi cetatea este  doar un motiv de a porni la drum. Adevărata desfătare o simţim din senzaţia, greu de găsit în  altă parte, la nici 700 metri altitudine, de stăpâni ai înălţimilor. Orşova, Anina, satele de sub  munte sunt mici, departe şi foarte jos. În dreptul nostru, dincolo de abrupt şi vale (V) sunt  chiar cascadele Beuşniţei, care se aud foarte bine.Pe culme este plin de stânci şi flori. Popas,  poze, linişte, păsările zboară mult sub noi. Dar orice trebuie să se termine, deci ne  reîntoarcem la păstrăvărie cu regret şi cu convingerea că vom reveni în curând să arătăm  prietenilor ce traseu frumos am parcurs noi. De data aceasta scurtăturile ne pot grăbi  întoarcerea cu câteva minute, dacă nu ne pasă de eventualele zgârâieturi şi de colectarea  pânzelor de paianjen dintre copaci. Evident, o abatere până la Ochiul Beului şi la cascadele  Beuşniţei, precum şi o coborâre de o oră cu plecare şi întoarcere de la Podul Beului, prin cel  mai specaculos sector din Cheile Nerei vor completa în modul cel mai fericit o zi de repaus  activ în munţii Banatului.  Puncte importante GPS Păstrăvărie: 21° 46' 43.2552"   44° 55' 23.4732" 280 m Cetatea Terezia: 21° 46' 26. 954"    44° 56' 6.5 73" 690 m Loc de corturi lāngă păstrăvărie Mai uşor nu se poate... Peisajul fermecător spre dealul Cetăţii Poteca se vede uşor prin iarbă şi ne conduce spre colţul din dreapta al poienii. Zidurile de calcar au apărat mai bine decāt perisabilele construcţii ale omului. Poiana din culmea cetăţii Cascadele Beuşniţei sunt peste drum... Ce s-a mai păstrat din zidul cetăţii Munţii păduroşi ai Banatului, pānă la Anina Flori şi stānci: doriţi ceva mai frumos? Impresionant este abruptul vestic al cetăţii