Un munte pentru Dumneavoastră Turiştii care vin la Băile Herculane au la dispoziţie o serie de trasee turistice, foarte variate ca lungime, grad de dificultate, efort şi peisaj, de la  drumuri molcome prin pădure şi păşuni, la abrupturi stâncoase greu accesibile, sau chiar imposibil de străbătut. Prezentăm mai jos un traseu puţin  cunoscut turiştilor (cu excepţia primei lui porţiuni), complet nemarcat, dar fără probleme de orientare şi care oferă cel mai rapid acces la creasta  munţilor Mehedinţi, printr-un urcuş susţinut prin păduri frumoase şi peste poieni cu sălaşe din vecinătatea culmii. O dată ajuns în drumul de  creastă, traseul înconjoară bazinul văii Pecinişca şi revine la punctul de plecare pacurgând creasta care desparte văile Pecinişca şi Ferigari, cu  privelişti foarte frumoase atât asupra porţiunii sudice a munţilor Mehedinţi, cât şi asupra subcarpaţilor Olteniei, a munţilor din sudul Banatului,  Dunărea şi, mai ales, culoarul adânc al văii Cernei, străjuit de culmile înalte din creasta Cerna-Godeanu şi de abruptul Mehedinţilor, unic în  România ca dezvoltare pe lungime. Traseul se desfăşoară în circuit, cu capetele în apropiere de staţiunea Herculane, are un fir principal şi două  derivaţii care merită să fie parcurse, una la releu şi alta la cruce. Lungimea lui este de 17,6 kilometri, la care trebuie să adăugăm aproape un  kilometru dacă urcăm la releu şi aproape trei kilometri dacă ne abatem pe la cruce. Diferenţa de nivel pe care trebuie să o urcăm şi apoi să o  coborâm este de circa 850 metri, la care adăugăm 70 metri pentru releu şi 100 pentru cruce. Timpul normal de mers este de 6-7 ore. Traseul nu  prezintă dificultăţi deosebite, nu necesită echipament special, dar încălţămintea trebuie să fie de nădejde, pentru a rezista forţelor dezvoltate de  coborâşurile abrupte prin pădure. Pe timp de ceaţă sau vreme urâtă, putem avea dificultăţi de orientare. Iarna  se recomandă doar porţiunea până la drumul de culme şi numai dacă zăpada nu este foarte mare. Tot până la  culme este accesibil pentru ATV-uri sau maşini / motociclete de teren, fiind pentru acestea cel mai rapid acces  la drumul de creastă. Puţinele izvoare le putem găsi doar la coborâş, şi acestea sunt greu de observat, deci vom căra cu noi apă pentru  tot drumul. Din partea sudică a oraşului Herculane, două poduri traversează Cerna pe malul drept (S-SE), spre centrul satului Pecinişca,  pe DN 67D. De la biserică mergem spre aval, lăsăm la stânga strada Pecinişca, cu pârâu, pe unde  ne vom întoarce. Aici avem loc să lăsăm eventual maşina.   Trecem podul şi imediat se face la  stânga o bandă de asfalt în rampă mare. Asfaltul se termină imediat, un drum de tractor care urcă  la releu se continuă la fel de abrupt. Din fericire, mai sus, urcuşul se mai domoleşte, când trecem  printre grădini şi livezi părăginite, la marginea cărora remarcăm semne de lemn în formă de X, prin  care proprietarii acestor coclauri ne avertizează să nu care cumva să le încălcăm teritoriul. Este o  caracteristică des întâlnită în zonă, mulţi localnici sunt conservatori în ceea ce priveşte turismul şi posibilul lui impact pozitiv asupra  economiei locale. Din păcate, livezile sunt complet neîngrijite, cu pomii invadaţi de bălării, proprietarii aducându-şi aminte de ei doar la  strânsul modestei recolte de câteva mere şi prune diforme, mâncate de viermi şi pe jumătate putrezite. Câştigăm rapid altitudine şi în  stânga noastră apare - foarte frumoasă de aici - staţiunea, iar jos, în stânga, cariera şi cheile Pecinişca. Culmea Domogledului pare de  aici molcomă şi înierbată, iar dincolo de Cerna se iţesc ascuţişurile Arjanei. Continuăm urcuşul, mai  uşor, până la culme, la 400 m altitudine, de unde drumul coteşte brusc spre dreapta, la releu. Priveliştea este mai amplă, atât spre valea  Cernei, cât şi spre vest şi sud, drumul E70 şi calea ferată şerpuiesc la picioarele noastre, o mare de dealuri împădurite sunt trimise spre  noi din munţii modeşti ca altitudine ai Banatului şi dinspre Dunăre, peste care zărim crestele cu iviri de calcar din Banatul sârbesc. Cine  doreşte, poate urca la releu - plimbare clasică pentru localnicii şi obişnuiţii locului. De la releu se lărgeşte puţin perspectiva în lungul văii  Cerna. Creasta puţin pietroasă din stânga (SE) se lasă în direcţia potrivită şi are o potecă veche, neumblată şi plină de spini. Noi  recomandăm traversarea crestei în coborâş uşor pe drumul larg, aproape 200 metri, după care cotim la stânga pe o potecă la fel de  largă, care coboară într-o şa, pe sub linia de înaltă tensiune. Lăsăm la stânga un drum care coboară lent în valea Pecinişca şi ajungem  în sa, la 350 m altitudine. Aici este o răscruce importantă: la stânga se coboară la cariera Pecinişca, la dreapta, la E70, jumătate la  dreapta, pe coastă, un drum de căruţe se răsfiră printre culturi, iar traseul nostru, în urcuş mai accentuat spre înainte, urmăreşte  îndeaproape atât creasta împădurită, cât şi linia de înaltă tensiune. Drumul este larg, clar, vom evita scurtăturile, pe care se merge greu,  fiind mai puţin umblate. Urcuşul nu este exagerat, dar lung şi susţinut, numai bun pentru a consuma cât mai multe calorii. După câteva serpentine generoase, urcuşul se  domoleşte şi efectuăm un lung traverseu pe coasta din dreapta, aproape fără urcuş. Mai puţin şi ieşim la gol, în poiană largă, cu sălaşe, numite de localnici "conace".  Ne  despărţim de linia de înaltă tensiune, care continuă un pic mai la dreapta şi atinge creasta în acelaşi loc cu drumul care urcă din Topleţ.   Poteca se continuă prin iarbă, se  arcuieşte la stânga până la o înşeuare, apoi menţine direcţia uşor la stânga, spre pădure. Câteva borne însoţesc traseul, pe care îl  urmăm fără a ne lăsa tentaţi de ramificaţiile la dreapta spre Topleţ, sau de scurtăturile din pădure. După o arcuire la dreapta şi una la  stânga, ieşim la iarbă şi vedem drumul forestier de creastă urcând la noi din dreapta. La parcurgerea în sens invers, ieşirea traseului în  drumul de creastă nu este uşor de reperat. Vom lua ca indiciu, pe creastă, o frumoasă înşeuare inierbată, la care urcă un scurt drum  de tractor.  Dacă urcăm din Topleţ, imediat după înşeuare, înainte de intrarea în pădure, drumul se desprinde la stânga, nu prea  evident pe primii metri. Pănă aici se poate urca, nu prea uşor, din Topleţ cu maşina. Este bine să întrebăm în sat despre starea  drumului, care nu întotdeauna este accesibil pentru autoturisme. Continuăm drumul de creastă, evident spre stânga (NE), la început în  urcuş lejer. Drumul atinge de două ori creasta, iar pe vreme clară vedem o bună parte din subcarpaţii Olteniei, lacul de la Porţile de  Fier, munţii Cernei, munţii sudici ai Banatului cu colţul proeminent al vîrfului Svinecea Mare. După puţin peste doi kilometri, în stânga  noastră culmea se netezeşte într-o poiană frumoasă lângă marginea drumului. O ramificaţie pentru căruţă  intră în poiană, o  traversează, intră în pădure în coborâş lent, apoi ceva mai susţinut. Aceasta este poteca noastră, nemarcată, dar circulată şi uşor de  urmărit. Mai mult decât atât, mult hulitele scrijelituri de pe copaci, unele destul de vechi, sunt aproape întotdeauna pe O ramificaţie  pentru căruţă  intră în poiană, o traversează, intră în pădure în coborâş lent, apoi ceva mai susţinut. Aceasta este poteca noastră, nemarcată, dar  circulată şi uşor de urmărit. Mai mult decât atât, mult hulitele scrijelituri de pe copaci, unele destul de vechi, sunt aproape întotdeauna pe marginea  potecii şi ajută mult la orientare. Unele marcaje forestiere urmăresc, de asemena, poteca pe porţiuni.  În caz de necesitate,  se poate coborî cu grijă  pe vâlcelele din stânga, spre valea Pecinişca, în cel mult o jumătate de oră se prind poteci vechi,  care ne scot pe firul principal al Pecinişcăi şi apoi, prin chei, la carieră. Drumul nostru este deosebit de frumos şi relaxant  prin pădurea rară, mai ales un traverseu aproape orizontal pe coastă, până la o şa frământată, de unde urcăm un pic la  culmea rotunjită, printr-o abatere uşoară spre stânga. Descoperim o zonă cu un relief deosebit de frământat: sunt  tranşeele săpate de soldaţii români în primul război mondial. Aici a trecut o perioadă graniţa, pe care o regăsim şi pe  poteci vechi spre Balta Cerbului, Ţesna sau Iuta. Pe aici s-au dat lupte foarte grele pentru apărarea teritoriului împotriva  expansiunii Austro-Ungariei. Localnicii mai în vârstă îşi amintesc  cum au fost aduşi să caute muniţia rămasă prin pădure,  deci noi nu avem prea multe şanse să mai găsim aşa ceva. În zona tranşeelor poteca nu este prea clară, iar semnăturile  de pe copaci nu ajută mult. Păstrăm direcţia (V) şi creasta începe să se profileze în coborâş din ce în ce mai abrupt, cu  poteca exact pe culme. Urmează un coborâş greu, aproape 200 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 600 m. Evităm  poteci spre stânga sau dreapta, chiar dacă au semnături sau mercaje forestiere. Coborăşul se termină într-o înşeuare care  precede o creastă calcaroasă. Poteca nu o urcă, ci traversează pe versantul stâng. Peisajul este foarte frumos, poteca  tăiată în stâncă trece printre blocuri de calcar de forme inedite, care contrastează puternic cu verdele ierbii şi cu arbuştii înfloriţi. În stânga, peste  vale, ghicim traseul parcurs la urcuş.  Mai puţin şi revenim pe culme într-o poiană, cu sălaşe părăsite la dreapta, spre Ferigari. Urcăm puţin prin  pădure (100 m)  şi ajungem, la o răscruce greu vizibilă. Un fag mare chiar pe mijlocul drumului şi o poieniţă minusculă sunt bune repere. Spre  dreapta, înierbat, un drum coboară la sălaşe, iar apoi, printr-o vale seacă, se continuă în Ferigari în puţin peste 20 de minute. De aici se poate coborî la Herculane în circa o  oră. În stânga, greu de dibuit, o scurtătură a traseului nostru, marcată cu punct galben, pe care nu o alegem, deoarece nu scurtează foarte mult, este mai putin umblată şi  cu vegetaţie, pe când drumul nostru coboară în principal pe creastă, cu perspective superbe spre staţiune, valea Ferigari şi spre creasta Domogledului. Înainte sunt două  variante. Spre dreapta o ramificaţie urcă la sălaşe; noi vom urmări varianta înainte-stânga, mai circulată.  Urcăm la o pădurice de pini, unde o ramificaţie bună se desparte  la dreapta, în urcuş. Dacă avem timp, vă recomandăm cu căldură intrarea pe acest drum. În faţa noastră se întinde o culme extrem de frumoasă, terminată cu o cruce mare  de metal, vizibilă din Herculane. Priveliştile care se oferă celor care ajung aici sunt extraordinare, mai ales abruptul care se deschide spre staţiune şi spre cheile Ferigari  sunt memorabile, iar fotografii vor petrece mult timp căţărându-se pe stânci pentru o încadrare mai fericită. Revenim la păduricea de pini după aproape o oră şi începem  coborâşul pe culme. Drumul se despleteşte, noi am ales ramura din stânga, Drumul se despleteşte, noi am ales ramura din stânga,  mai circulatâ. Puţin mai jos, drumul trece printr-o stână, care se poate ocoli pe prin stânga, prin poiană. Urmează o porţiune cu  bolovani mari, apoi ieşim pe un mic platou deasupra cheilor Pecinişca. Poteci vechi, cunoscute de puţini oameni coboară dur printre  stânci în capătul din amonte al cheilor. Din stânga, greu de observat, scurtătura cu punct galben se alătură drumului principal, care  face o curbă pronunţată la dreapta şi începe să coboare susţinut. La stânga se desface un sistem de scurtături extrem de instabile şi  de abrupte, pe care le vom evita, drumul coboară destul de repede şi fără ele. Ne apropiem de abrupt, aşa că părăsim culmea spre  stânga, şi după câteva serpentine suntem la baza carierei, la intrarea în scurtele, dar frumoasele chei ale Pecinişcăi. Pe versantul  carierei există un tunel care pătrunde în stâncă aproape 150 metri, intrarea lui fiind parţial surpată şi accesibilă doar alpiniştilor.  Ajungem pe drumul care urcă din sat la fosta carieră. În jurul nostru izbucneşte apa limpede a Pecinişcăi, care iese din nou la lumină  după un parcurs subteran. La prima casă din stânga, un cor de lătrături ne asurzeşte. Este o gospodărie de oameni miloşi, care  adăpostesc şi hrănesc câini fară stăpân. Nu avem treabă cu ei, deoarece nu sunt lăsaţi la drum. În mai puţin de 20 de minute ajungem,  puţin obosiţi, dar reconfortaţi, la punctul de plecare.   Atenţe! Mărăcini proprietate privată! Proprietatea privată e sfântă... dar vaca tot pe domeniul public paşte... Urcuşul spre releu deschide panorama spre cariera şi cheile Pecinişca Urcuşul prelung este susţinut de un drum foarte bun. Poteca relaxantă de la coborâre Urme de tranşee din luptele de apărare din Primul Război Mondial Crucea străjuieşte satul Pecinişca şi abruptul Ferigarilor Vedere de la cruce. Puncte importante GPS Început traseu - DN 67D: 22° 24' 04.7160"  44° 51' 25.9776" 130m Şa releu: 22° 23' 52.9684"  44° 50' 43.0097" 402m Bifurcaţie carieră: 22° 24' 04.2480"  44° 50' 39.9768" 349m Platou cu sălaşe: 22° 25' 10.9848"  44° 50' 04.6356" 683m Intrarea pe drumul de creastă: 22° 26' 30.2136"  44° 50' 01.5540" 828m Ieşirea din drumul de creastă: 22° 27' 32.8176"  44° 50' 42.1476" 901m Bifurcaţia Ferigari-scurtătură: 22° 25' 50.9340"  44° 51' 09.9108" 659m Ramificaţie cruce: 22° 25' 38.6760"  44° 51' 06.0156" 671m Cariera Pecinişca: 22° 24' 35.1756"  44° 50' 46.9788" 217m