Un munte pentru Dumneavoastră Am încercat să vă prezentăm şi de această dată, aşa cum v-am promis şi cum am obişnuit să ne ţinem de cuvânt, un traseu uşor şi  relaxant, pentru cei care doresc să depună un pic de efort, urcând de la Băile Herculane la Şaua Padina, pe o potecă deosebit de  frumoasă, la egal cu valea Jelerău, sau cu cheile Ferigari. Din păcate pentru noi, rezultatul parcurgerii traseului nu a fost cel  aşteptat. Vechea potecă, bine croită şi relaxantă, pe care localnicii din Podeni traversau muntele fie la muncă, fie pentru  cumpărături, fie la rudenii, drum cu serpentine largi şi peisaje memorabile, este distrusă în  mare parte, neîntreţinută, invadată de vegetaţie şi de doborâturi, surpată, greu de parcurs şi  de urmărit. Cu toate că s-au consumat fonduri pentru revigorarea zonei, în afară de câţiva  ţăruşi cu etichete de hârtie, care au dispărut după câteva luni, alte amenajări nu prea se  regăsesc pe teren. Natura îşi reia teritoriul prin sălbăticire, iar dacă nu se găsesc urgent  resurse pentru  curăţirea, amenajarea şi remarcare traseelor turistice, mare parte din munţii  Mehedinţi vor deveni în puţini ani inaccesibili turiştilor, aşa cum am putut constata că s-a  întâmplat  şi în alte părţi din ţară. În momentul de faţă majoritatea traseelor din masiv sunt  deteriorate şi greu accesibile, incluzând o bună parte din traseul de creastă, iar altele sunt  aproape imposibil de urmărit, în special în locurile în care localnicii au încetat să mai circule.  Noi am încercat primăvara trecută să desţelenim ambele intrări şi sectoarele invadate de  vegetaţie ale potecii vechi spre Ţesna şi am constatat cu bucurie ca anul acesta se circula  mult mai intens, iar poteca a fost curăţată în continuare de oameni inimoşi si conştienţi. Concluzia noastră este că nu trebuiesc  fonduri extraordinare pentru a tăia nişte mărăcini şi nişte copaci căzuţi peste potecă, ci doar un pic de bunăvoinţă şi interes din  partea autorităţilor şi a puţinilor iubitori de munte care mai străbat aceste meleaguri. O acţiune mai complexă de marcare şi  amenajare presupune şi existenţa unor fonduri, dar nu peste puterile autorităţilor locale. Traseul prezentat în continuare este, după  părerea noastră, cel mai frumos traseu care se poate aborda direct din staţiune, fiind totodată şi cel mai greu, în principal datorită  potecii neîntreţinute, marcajului vechi şi inconsecvent, porţiunilor expuse şi instabile, dificultăţilor de orientare. El se adresează în  primul rând turiştilor cu experienţă, putând fi parcurs, cu oarecare atenţie şi de turişti cu experienţă medie. Nu recomandăm acest  traseu pe zăpadă, vreme rea, sau ceaţă, un GPS fiind indicat în aceste situaţii. Turiştii care pierd poteca se vor întoarce fără regrete  pe acelaşi drum, forţarea treseului în absenţa potecii fiind extrem de periculoasă, abrupturi impresionante alternând cu grohotişuri  instabile şi desişuri impenetrabile. Pentru a evita lăsarea nopţii, vom porni devreme, în nici un caz nu vom merge noaptea în  jumătatea superioară a traseului: în caz de necesitate ne vom adăposti pe durata întunericului şi vom continua mersul în zori. De  asemenea vom avea grijă să avem suficientă apă, izvoarele lipsind cu desăvârşire. Lungimea totală a traseului dus-întors este de  aproape 11,5 kilometri, iar diferenţa cumulată de nivel este +/- 850 m. Timpul total de parcurs este de 5-6 ore, dar o rezervă de 1-2  ore pentru orientare este necesară. Ultimele noastre sfaturi sunt: să aveţi încălţăminte rezistentă; pantalonii scurţi sunt excelenţi pe  munte, dar ne vor expune la agresiunea încâlcişurilor de plante de pe unele sectoare de potecă.Începutul traseului este exact la  extremitatea din amonte (N) a localităţii Băile Herculane. Un pod traversează DN67D peste Cerna. În extremitatea lui estică (dreapta,  privind spre amonte), un drum de beton urcă uşor printre ultimele case şi poposeşte în curtea uzinei electrice. Continuăm pe direcţie, după ultima casă de pe dreapta,  intrăm jumătate la dreapta, în pădure. După ce trecem de câteva mormane de gunoaie - caracteristică pentru multe zone şi trasee turistice din zonă - drumul de căruţă  vechi şi lat urcă moderat, lăsând jos, la stânga, apele gălăgioase ale Cernei, iar în dreapta câteva variante spre serpentinele greu de parcurs din poteca veche. După mai  bine de 130 metri diferenţă de nivel, câştigată pe circa o jumătate de kilometru de mers, urcuşul se termină brusc, în dreptul unui postament de stâlp al fostului funicular  (stânga). Mult din traseul care urmează fiind paralel cu linia funicularului, din care au rămas fundaţii de stâlpi, iar mai sus, cabluri  foarte groase şi foarte ruginite de oţel. În acest punct cotim brusc la dreapta pe o potecuţă destul de vizibilă, care urmăreşte cu mici  aproximaţii o creastă rotunjită, pe care se urcă susţinut circa 150 m diferenţă de nivel. Marcajul nu se află pe aici, este mult la  dreapta, pe serpentine greu de străbătut, prin vegetaţie şi doborâturi de pădure, dar cineva a  marcat din loc în loc cu semne de cruce încrustate în scoarţa copacilor. Semnăturile mult  blamate ale trecătorilor pe copaci sunt un indiciu suplimentar că suntem pe drumul cel bun. O  nouă fundaţie de stâlp  de funicular se poate observa la dreapta, prin pădurea rară.  Urcuşul  abrupt se termină repede la o frumoasă bancă de popas cu bolovan. Din dreapta vin vechile  serpentine, marcajul bandă galbenă amestecat cu bandă multicoloră. Urcuşul se domoleşte,  serpentinele sunt mai accesibile, majoritatea trecătorilor preferând scurtăturile, care  deteriorează şi mai mult poteca iniţială. Câştigăm altitudine, peisajul se deschide în spate spre  grota cu Aburi şi traseul presărat cu chioşcuri pe care se urcă la culmea Cernei, sub Poiana  cu Peri şi suntem împresuraţi de abruptul alb de calcar cu pini atârnaţi spectaculos în afară,  imagini deosebit de frumoase, caracteristice acestor munţi. Urcăm în serpentine scurte şi bine  croite.printre stânci imense şi ajungem la o bifurcaţie (570 m altitudine): la stânga traseul  nostru, la dreapta o altă variantă, pe care o programăm pentru coborâre, marcată cu cruce  galbenă. Până aici am cheltuit mai bine de o oră şi jumătate şi nu am avut dificultăţi deosebite. Deci  urcăm spre stânga (E-NE), încadrându-ne în câteva minute pe o brână îngustă de sub abrupt, poteca  este bunicică, doar vegetaţia este enervantă pe câteva mici porţiuni. Brâna se termină şi urcăm la dreapta  pe lăngă stânci, urcuş mai dificil, o ruptură de potecă, amenajată mai demult cu un pod de trunchiuri, ne  solcită maximum de atenţie, vechea amenajare fiind putrezită, iar zona destul de  expusă. Continuăm  urcuşul abrupt pe lângă stânci, trecem de o grotă care poate adăposti în caz de necesitate cel puţin 10  persoane şi ne oprim pentru un popas mai lung la sfârşitul urcuşului, la fundaţia unui stâlp de funicular.  Deşi suntem la doar 640 m altitudine, priveliştea care se deschide de aici este măreaţă, printre stâncile cu  pini pitoreşti, orizontul s-a retras foarte departe, pe culmile sudice ale munţilor bănăţeni. Continuăm apreoape orizontal pe lângă cabluri mai  groase decât mâna, spre un fund de vale stâncos cu aspect de canion, aparent fără ieşire. Ieşirea există totuşi, spre stânga, în urcuş foarte  greu, pe urme de potecă cu amenajările distruse şi invadată de vegetaţie. Este porţiunea cea mai grea a urcuşului, grohotişul mărunt fuge de  sub noi, patru picioare sunt prea puţin pentru duritatea traseului. Din fericire, la 50 metri mai sus, poteca reintră în pădure în partea superioară  a canionului şi redevine foarte bună, răcoroasă şi cu urcuş moderat, cale de încă 600 m.  După depăşirea ramificaţiei la dreapta, marcată cu  cruce galbenă, pe care vom încerca să coborâm, urcuşul se termină la cota 900, într-o porţiune aproape orizontală, invadată de vegetaţie mai  înaltă decât omul şi care reprezintă partea cea mai neplăcută de pe întreg traseul. Tentativele de ocolire pe  versanţi sunt o idee proastă, deci ne chinuim să înaintăm printre plante. Treptat plantele pierd din vigoare  şi mergem aproape fără să urcăm pe un drum neted, circa 1,2 kilometri. Un nou val de vegetaţie se poate ocoli prin dreapta, pentru  ca în final să intrăm în splendida poiană din Şaua Padina, cu un peisaj de basm, singurele semne ale existenţei omului fiind câteva  pândare de vânătoare. Din partea de amonte a poienii, mai multe drumuri ies in drumul de culme, după mai bine de un kilometru de  urcuş uşor şi o sută de metri diferenţă de nivel, drum de culme carosabil, pe care se poate urca de la păstrăvăria din Topleţ cu o  maşină nepretenţioasă. Varianta din stânga face poiana accesibilă autovehiculelor care au reuşit să ajungă pănă în zonă - intrarea  din drumul de creastă este marcată de o barieră descuiată, de la care pleacă în coborâre un drum înierbat. Dacă traversăm culmea,  în mai puţin de două ore putem coborî la Podeni. Atenţie însă: marcajul bandă galbenă este de negăsit pe ultimul kilometru şi de  aici mai departe. Ne hotărâm cu greu să părăsim această oază de linişte şi frumuseţe, neatinsă de timp şi de tarele civilizaţiei, dar  traseul înapoi este la fel de lung şi de greu. Ne întoarcem pe drumul străbătut anterior, depăşim marea de vegetaţie şi reintrăm în  pădure. Nu este nici o tragedie dacă ne întoarcem pe unde am urcat. Este mai sigur, estimăm  mai exact efortul necesar şi timpul de parcurs, iar peisajul este schimbat, având perspectiva  spre aval şi unghiuri de iluminare diferite. Dacă avem timp şi energie, după intrarea în pădure,  la câteva minute de coborâş, se desprinde spre dreapta, în urcuş uşor, varianta marcată cu cruce galbenă, la 870 m altitudine.  Destul de dificilă, dar de un pitoresc aparte, merită efortul, mai ales că nici varianta directă nu este tocmai uşoară  Urcăm puţin, apoi  înaintăm de-a coasta. Poteca alternează porţiuni foarte clare şi bune, cu zone invadate de  vegetaţie şi copaci răsturnaţi. În aceste zone vom căuta poteca cu răbdare, marcajul este rar  şi degradat, dar există. Ca regulă generală, când poteca dispare, o căutăm după zona neclară  în continuarea direcţiei de mers, care este aproape tot timpul spre vest. Ca repere  suplimentare, poteca ţinteşte o stâncă înaltă şi abruptă de calcar, în dreapta căreia iese într-o  şa îngustă. Dacă nu găsim poteca, cel mai bine este să ne întoarcem la traseul cunoscut. În  partea dreaptă a şeii, poteca traversează culmea, şi se angajează în coborâre susţinută şi  serpentine mărunte. Ultima serpentină se prelungeşte până la marginea abruptului stâncos, aici vom găsi cu greu continuarea  potecii prin vegetaţie. Păstrăm direcţia de mers spre stâncă şi căutăm cu răbdare continuarea. Scurtături duc de multe ori aiurea şi  se termină în grohotiş mixt, foarte periculos şi instabil. Ajungem la baza stâncii, unde ne asteaptă un scurt coborâş extrem de greu,  aproape vertical şi relativ instabil până la baza abruptului. Am coborât 120 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 330 metri. De  aici poteca prinde vigoare, merge puţin pe culme, apoi coboară mai vârtos spre dreapta, pentru a se uni cu traseul pe care am urcat  câteva ore mai devreme, la 585 metri altitudine. De aici coborârea pe acelaşi drum nu mai prezintă probleme.  Puncte importante GPS Început traseu - DN 67D: 22° 25' 49.7928"   44° 53' 58.8048" 143 m Bifurcaţie dreapta: 22° 25' 58.1736"   44° 54' 12.6396" 272 m Bancă de popas: 22° 26' 08.9376"   44° 54' 05.8788" 429 m Bifurcaţie marcaje: 22° 26' 16.0980"   44° 53' 57.3216" 576 m Pilon funicular: 22° 26' 29.7636"   44° 54' 03.1356" 637 m Bifurcaţie marcaje coborâre: 22° 27' 05.1876"   44° 53' 53.2608" 857 m Şaua Padina: 22° 28' 13.4040"   44° 53' 41.8848" 944 m Īnceput dezolant de traseu, cu mormane de gunoi lāngă potecă Īn scurt timp, natura redevine pură... Loc de popas pitoresc. O grota ne poate adăposti de vreme rea. Un marcaj ciudat multicolor ne īnsoţeşte īn prima jumătate a traseului. Din loc īn loc marcajul a fost refăcut. Peisajul se deschide amplu de la pilonul funicularului. Marea de vegetaţie din şaua Padina. Īn unele zone amenajările din vechea potecă s-au păstrat apreoape intacte. "Superpoiana" din şaua Padinei. Īnserarea ne-a cuprins destul de sus...